„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritor!” (Psalmul 1:1)
Psalmul 1 ne învață că, dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu, în primul rând trebuie să ne distanțăm de orice ne ține departe de El. Primul motiv pentru aceasta este că direcțiile opuse nu pot duce în același loc. Fie alegi una, fie cealaltă, însă e imposibil să le alegi pe amândouă. Al doilea motiv este că doar o direcție duce la Dumnezeu și la viața veșnică. Cealaltă duce la autoamăgire, nevrednicie și moarte.
1. NU MAI UMBLA PE CALEA CELOR RĂI.
Ce este atât de rău în legătură cu lipsa de evlavie?
În primul rând, amintește-ți că cei răi L-au părăsit pe Dumnezeu. Ei sunt răi pentru că nu merg pe calea lui Dumnezeu, nu merg cu El.
„Treceți în ostroavele Chitim și priviți! Trimiteți la Chedar și luați aminte; vedeți dacă acolo s-a întâmplat așa ceva! Și-a schimbat vreun neam zeii, măcar că ei nu sunt Dumnezeu? Poporul Meu însă și-a schimbat Slava cu ceva care nu-i este de nici un folos. Mirați-vă de aceasta, o, ceruri, înfiorați-vă și dezlănțuiți-vă, zice Domnul, căci poporul Meu a săvârșit două rele: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri sparte, care nu pot ține apă.” (Ieremia 2:10-13)
Cei răi L-au părăsit pe Dumnezeu, Izvorul apelor vii, din care însăși viața se trage. Apa este o metaforă a vieții, însă de remarcat este că viața se găsește în contextul relației cu apa vie. Când oamenii părăsesc relația lor cu Domnul, ei renunță la viață.
Cel de-al doilea rău este acela de a crede că fără Domnul ei sunt în regulă, independenți, și că nimic rău nu li se va întâmpla. Au părăsit fântâna, singura sursă a vieții. „Asta nu e o problemă”, spun cei răi: „ne-am săpat puțuri”.
ORICE ALTCEVA, CU EXCEPȚIA DUMNEZEULUI INFINIT ȘI VEȘNIC, ESTE TEMPORAR ȘI FINIT.
Puțurile nu sunt îndeajuns. Ba mai mult, aceste puțuri sunt sparte. Ele sunt fabricate de om, prin urmare, au defecte. Oricâtă viață ar exista înăuntru, ea se scurge. Apoi puțurile se usucă. Unde mergem pentru a găsi viața?
Cei răi dau sfaturi, îndemnuri și trucuri menite să te ajute să găsești viață. Ei aduc o varietate uriașă de soluții. Încurajează și îndeamnă lumea să urmărească aproape orice pentru a găsi viața, fie aspirații intelectuale sau lumești, indulgente sau ascetice, religioase sau seculare, fie obiective mari sau mici. Acestea fie se contrazic, fie se complementează.
În final, orice aspirație a vieții este afectată de un cusur mortal. Nu funcționează. Trebuie să continuăm să ne trăim viața fără a avea parte de satisfacerea nevoilor.
Când am vizitat Republica Democrată Congo, prietenul meu mi-a arătat vânzătorii de la marginea drumului, care stăteau lângă ceea ce păreau a fi niște tarabe neobișnuite cu lucruri mărunte de vânzare, o imagine care te înduioșa. Mi-a explicat apoi că acești oameni mâncau doar atunci când reușeau să vândă. Două-trei zile putea trece fără ca ei să vândă ceva. Însă erau nevoiți să își continue existența flămânzi. Ce nenorocire! Gândește-te cum ar fi să fii însetat și să nu îți poți satisface setea în niciun fel. Ce nenorocire! Să fim nevoiți să existăm fără a ne fi satisfăcute nevoile – aceasta este însăși definiția nenorocirii.
Noi nu suntem doar ființe fizice cu nevoi fizice, ci suntem mai mult de atât. Avem nevoi intelectuale și spirituale ce nu pot fi împlinite prin lucruri fizice. Este posibil să îți satisfaci și să îți potolești orice nevoie fizică, și încă mai mult decât ai nevoie, și totuși să rămâi înfometat, deplorabil pentru că nevoile fizice nu ajung la mintea și la inima ta. Avem nevoi intelectuale și spirituale care trebuie împlinite pentru ca noi să putem funcționa cum trebuie.
NEVOIE NOASTRE NU POT FI SATISFĂCUTE CU ORICE.
Nu ar fi minunat dacă mașinile noastre ar merge pe apă cu zahar? Cu siguranță ar fi ieftin, dar există un motiv pentru care nu putem face asta. Știm bine că, dacă punem un alt carburant în rezervor decât cel pentru care a fost construită mașina, nu va funcționa. Ai pus vreodată benzină în mașina ta diesel? Nu există substitut pentru carburantul pentru care a fost construită mașina ta să funcționeze.
Și noi am fost creați cu anumite specificații de operare pe care nu le putem ignora fără să ne facem rău nouă înșine. Corpul nostru fizic este creat pentru a funcționa cu glucoză (echivalentul carburantului), însă omul nu poate trăi doar cu atât. Mintea noastră a fost creată pentru a funcționa cu 100% adevăr. Dacă încercăm să o umplem cu ceva ce nu este adevărat, ea nu va putea funcționa corect. Vom lua decizii pe baza a ceea ce nu e adevărat și sigur vom fi dezamăgiți că lucrurile nu merg potrivit așteptărilor noastre.
Inima noastră a fost creată să funcționeze cu 100% iubire pură, divină. Dacă înlocuim dragostea cu orice altceva, inima nu va funcționa adecvat. Înlocuitorii dragostei vor dezamăgi, ne vor înșela și trăda. Câți dintre noi sunt nevoiți să își continue existența flămânzi după adevăr și dragoste?
Te simți deplorabil? Ai nevoie de viață?
Nu există nicio altă sursă a vieții în afară de Dumnezeu. Doar El este 100% adevărat; doar El are 100% dragoste. Dacă încercăm să ne satisfacem mintea și inima cu orice altceva, ne înșelăm singuri și suntem nefericiți. Continuăm să existăm fără a ne fi împlinite nevoile interioare specifice. Ne asemănăm acelor vânzători de pe marginea drumului din Congo, doar că noi suntem mai rău de atât. Poate că ei reușesc să vândă ceva, dar noi nu ne putem aștepta la nicio vânzare. Suntem departe de Dumnezeu. Avem doar puțuri sparte. Nu există nicio altă sursă a vieții dacă nu avem o relație cu Dumnezeu.
Așadar, nu putem accepta sfatul celor care L-au părăsit pe Dumnezeu. Orice soluții ar oferi aceștia nevoii de viață, dacă nu Îl includ pe Isus Cristos ca Salvator și Domn al nostru, care a murit pentru păcatele noastre și a înviat din morți, ei ne oferă moartea. Iar noi respingem această soluție.
2. OBSERVĂM CĂ OMUL CARE ESTE DEPARTE DE DUMNEZEU E DEPARTE DE AUTORITATEA LUI DUMNEZEU ȘI SE PROCLAMĂ PE EL ÎNSUȘI CA SINGURA AUTORITATE.
Aceasta este o consecință evidentă a primului punct. Dacă Îl respingem și Îl dăm la o parte pe Dumnezeu, nu există o altă făptură mai presus de om. Așa că omul devine autoritatea supremă. Oamenii ajung să definească ce este corect și ce este greșit.
Așadar, ajungem la o dilemă în privința autorității. Cine are dreptate și cine nu? Care este modul corect de a trăi? De ce ar trebui să te cred și să ascult de tine? De ce nu asculți de mine? Cine reprezintă standardul? Cine reprezintă instrumentul de măsurat? Cine are dreptul să spună că eu greșesc? Această perspectivă deschide ușa haosului total. Iar haosului îi poate rezista impunerea ordinii prin forță. Președintele Mao a afirmat că autoritatea se află la capătul țevii unui pistol.
Nu doar asta, însă fără autoritate nu există îndurare, iertare sau pace. Ne putem absolvi unii pe alții de fapte rele. Un preot poate auzi o mărturisire și spune că persoana în cauză este iertată. Un psiholog poate ajuta un individ să facă alegeri mai bune și să gândească deplin. Dar au ei autoritate să ofere pace?
Când eram cercetaș, trebuia să trec anumite cerințe de gătit în aer liber pentru a-mi merita promovarea. Odată, mi s-a cerut să coc un cartof pe cărbuni. Cartoful meu a ieșit puțin cam tare pentru că nu l-am lăsat să se coacă suficient. Cercetașul-șef nu s-a mulțumit cu așa ceva. Avem un prieten atunci, pe o poziție mai înaltă decât mine, căruia i-a fost milă de mine pentru că picasem testul și eram nevoit să îl dau din nou. Mi-a spus: „Frate, ajunge, e destul de bine!” și mi-a semnat fișa de cerințe.
Mi s-a părut foarte fain și m-am apucat de alte cerințe. Când a sosit timpul să fiu examinat pentru promovarea pe următorul rang, cercetașul-șef mi-a zis: „De ce este semnată cerința gătitului? Nu eu ți-am semnat-o!” I-am explicat că prietenul meu o semnase, însă nu a fost impresionat de această mișcare de evitare a autorității sale. Apoi m-a înștiințat, spre marea mea rușine, că prietenul meu nu avea autoritatea să-mi semneze fișa. Pacea și ușurarea mea, evaporate acum, nu se bazaseră pe autoritate, ci pe sfatul unui candidat bine intenționat, însă neautorizat. Mila prietenului meu nu a fost milă întrucât nu lui i se cuvenea să ofere milă. Singurul calificat să fie milos nu avea de gând să mă lase să scap așa ușor. A insistat să îndeplinesc toate cerințele.
„Dar cei răi sunt ca marea agitată, care nu se poate liniști și ale cărei valuri aruncă numai noroi și mâl. Pentru cei răi nu este pace, zice Dumnezeul meu.” (Isaia 57:20-21)
DE CE NU EXISTĂ PACE PENTRU CEI RĂI?
Pentru că numai Dumnezeu are autoritatea să ierte păcatele. Dacă oamenii refuză să vină la Dumnezeu, ei nu pot avea parte de iertare și pace. Păcatele îi sunt ținute în seamă indiferent de ceea ce crede individul, fie ateism, umanism sau filozofie. Doar pentru că un filozof spune: „cred că acesta este modul corect de a trăi", asta nu înseamnă nimic. Ce autoritate are? Este doar un om și el. Doar Dumnezeu are autoritatea să ierte păcatele prin Isus și să ofere pace.
Odată cu lipsa autorității apare și lipsa puterii. Putem face 10.000 de sugestii bune pe care le-am putea pune în aplicare, dar nu există puterea de a le face. Ar trebui să avem o educație mai bună, sănătate mai multă, un guvern mai bun. Ar trebui să fim oameni mai buni, dar nu se poate pentru că, odată cu lipsa autorității, apare și lipsa puterii.
Asta înseamnă că cei răi, cei care sunt departe de Dumnezeu, sunt blocați pe un drum greșit. După cum spune Psalmul 1:1: „pe calea celor păcătoși”. Aici vedem o problemă dublă. Prima, calea duce departe de Dumnezeu. A doua, cei răi sunt tare prinși pe această cale.
Orice cale care duce departe de Dumnezeu este greșită. Poate duce în orice altă direcție, chiar în direcții diametral opuse. Ambele sunt greșite pentru că orice punct departe de centrul unui cerc este tot departe.
„Intrați pe poarta cea îngustă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea! Dar îngustă este poarta, strâmtă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o găsesc.” (Matei 7:13-14)
A rămâne cu încăpățânare pe această cale departe de Dumnezeu este cel mai înfricoșător aspect. O persoană care crede că are dreptate este cel mai greu de schimbat. Păcatul împietrește și înșală.
„Ai văzut vreun om care se consideră înțelept? Este mai multă speranță pentru un prost decât pentru el.” (Proverbe 26:12). În Proverbe, prostul nu este cel care are un deficit intelectual, ci cel care are un deficit moral. Poți fi inteligent și totuși, prost. Însă există ceva mai rău decât a fi prost, și anume a te considera tu însuți înțelept. Acest tip de persoană este mândră.
ODATĂ CU MÂNDRIA VINE IGNORANȚA.
O persoană mândră are o părere mai înaltă despre ea însăși decât se cuvine. Întrucât ea se vede mai bine decât în realitate, nu va învăța nimic. Dacă eu cred că sunt înțelept, m-am blocat. Nu voi asculta de nimeni. Ce-ar putea alții să mă învețe? Deja le știu pe toate. Ai întâlnit vreodată o asemenea persoană? Ai fost acea persoană? Dacă ai învățat vreodată ceva de folos, probabil a fost pe calea grea. În loc să înveți pe calea corectă, ai acționat, făcând ceva ce ai regretat mai apoi. Apoi ai învățat ceva din asta, dar ai devenit puțin mai smerit pe parcurs.
Dacă nu înveți nimic din experiențele prin care treci, îți vei distruge viața. Înțelepciunea aparține celor smeriți. Însă o persoana mândră se îndreaptă direct spre distrugere. Mândria merge înaintea căderii.
Psalmul 1 spune că cel rău stă pe scaunul celui batjocoritor. Îi privește de sus pe ceilalți. Îi critică. Are o părere negativă despre aproape orice. Crede că știe ce face, însă va descoperi că lucrurile în care a crezut îl vor dezamăgi. Aroganța și ignoranța duc la deziluzie și cinism.
În concluzie, cei răi, cei care se îndepărtează de Dumnezeu sunt aroganți și ignoranți. Cele două merg mână în mână. Oricine crede că știe cum să trăiască mai bine decât știe Autorul Vieții este arogant și ignorant. Oricine se plasează ca autoritate în locul lui Dumnezeu este arogant și ignorant. Oricine se consideră înțelept în proprii lui ochi și Îl respinge pe Dumnezeu este arogant și ignorant.
Binecuvântarea lui Dumnezeu începe cu smerenia și pocăința de acea atitudine fatală: „știu ce fac”.
Îți amintești de centurionul care L-a răstignit pe Isus? Ce crezi că ți-ar fi răspuns dacă l-ai fi întrebat: „Domnule, știți ce faceți?”. Sunt sigur că ți-ar fi răspuns: „Ce ți se pare că fac? Răstignesc o lepădătură pe o bucată de lemn! Îmi spui tu mie cum să îmi fac treaba? Pleacă de aici!”.
În mijlocul durerii crunte, Isus și-a arătat smerenia prin faptul că, deși abia respira de durere, El deschidea gura ca să spună: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Era smerit; nu se gândea la El Însuși, ci la ceilalți.
„Când centurionul care stătea în fața lui Isus a văzut cum Și‑a dat suflarea, a zis: 'Într-adevăr, Omul Acesta era Fiul lui Dumnezeu!'” (Marcu 15:39)
Centurionul și-a schimbat perspectiva cu privire la ceea ce făcuse și la Cine răstignise el pe lemn. I s-a făcut frica. S-a smerit. Dacă l-ai fi întrebat, ți-ar fi răspuns: „Nu știam ce fac!”. De acest tip de schimbare avem și noi nevoie. Trebuie să trecem de la „știu ce fac” la „nu știam ce fac”. Aceasta este pocăința.
PENTRU A FI BINECUVÂNTAȚI, TREBUIE SĂ RESPINGEM CEEA CE SPUN CEI RĂI CĂ ADUCE VIAȚĂ.
Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu în inima, mintea și viața noastră și să mergem pe calea Lui. Asta înseamnă să te smerești sub mâna puternică a lui Dumnezeu. O persoană smerită poate fi învățată. O persoană smerită merge pe calea lui Dumnezeu. O persoană smerită nu trăiește pentru slava proprie, ci pentru slava lui Dumnezeu. O persoană smerită primește har de la Dumnezeu. Aceste căi sunt mai bune și mai mărețe decât a-ți urmări propriile căi și propria slavă.
Dacă renunți la ceea ce vine din partea oamenilor, la ceea ce e arogant și ignorant, la ceea ce duce la moarte, încotro te îndrepți?
Te îndrepți către ceea ce are autoritate, te smerește și îți oferă viață veșnică. Îți umpli viața cu Cuvântul lui Dumnezeu.