Într-o postare anterioară, am vorbit despre învierea lui Cristos ca fiind un eveniment unic, care se deosebește în esență de toate celelalte mituri ale Orientului Apropiat legate de zeitățile fertilității care au murit și au înviat. În această secțiune, vom aduce în discuție două întrebări fundamentale:
- Cum rămâne cu scepticii?
- A fost învierea lui Cristos un eveniment istoric?
Răspunsurile noastre la aceste întrebări au impact direct asupra credibilității Creștinismului în totalitate, din moment ce învierea este inima Evangheliei (1 Corinteni 15:1-3). Este condiția mântuirii (Romani 10:9-10) și fără ea nu avem speranță (1 Corinteni 15:12-19).
Cum rămâne cu scepticii?
De-a lungul secolelor, au existat multe încercări marcante de a discredita învierea, însă fără succes. Unii (precum H.E.G. Paulus în Life of Jesus) au crezut că Isus nu a murit niciodată pe cruce, ci doar a leșinat și s-a trezit mai târziu în mormântul rece pentru a trăi încă o zi (aceasta este cunoscută ca „Teoria leșinului”). Pentru creștini, moartea lui Cristos este o condiție a învierii. Cu toate acestea, această teorie ar trebui respinsă pentru că nu reușește să recunoască condiția fizică a lui Cristos și ignoră relatările martorilor care confirmă moartea lui Cristos pe cruce. În primul rând, Isus a fost bătut și biciuit, încoronat cu o coroană de spini, barba i-a fost smulsă de pe față, El neavând puterea de a-și duce crucea la Golgota. Mâinile și picioarele i-au fost pironite pe cruce, iar răstignirea i-a cauzat plămânii să cedeze. Coapsa I-a fost străpunsă de o suliță romană. Sânge și apă au curs din coapsa Lui, acestea fiind dovada morții. Martorii confirmă moartea lui Cristos; trupul Său neînsuflețit a fost înfășurat în 34 kg de material, iar romanii L-au declarat mort și au pus un sigiliu oficial la mormântul Lui păzit.
Mai mult, experții în medicină au confirmat moartea lui Isus în Journal of American Medical Association. Ei au analizat informațiile privitoare la răstignirea lui Cristos și au ajuns la concluzia următoare: „presupunerea că Isus nu a murit pe cruce pare să se afle în contradicție cu cunoștințele medicale contemporane” (21.03.1986, p. 1463). În al doilea rând, „teoria leșinului” nu explică transformarea radicală a ucenicilor. Pe deasupra, chiar și istoricul roman din Antichitate, Tacitus, a scris cum Cristos a fost dat la moarte în Iudea, de către guvernatorul roman Ponțiu Pilat, în timpul domniei lui Cezar Tiberiu. În plus, Talmudul ebraic declară că Cristos a fost dat la moarte prin atârnarea de lemn, în „Ajunul Paștelui”.
Alții explică învierea prin ideea că ucenicii i-au furat trupul lui Isus. Această teorie este cunoscută sub denumirea de „Teoria Conspirației” și este, probabil, cea mai veche dintre toate, întrucât a fost născocită de conducătorii preoților și de bătrânii poporului pentru a respinge învierea (Matei 28:12-13). Există câteva motive pentru care ar trebui respinsă. În primul rând, a fura trupul și a minți pentru a acoperi infracțiunea ar fi fost contrar cu natura și învățătura lui Cristos și a apostolilor. În al doilea rând, ar fi fost contrar cu disponibilitatea apostolilor de a muri pentru credința lor în înviere. Oamenii nu își dau viața pentru ceva ce știu că este o minciună. În al treilea rând, chiar și după persecuție, nu avem nicio înregistrare scrisă conform căreia cineva s-ar fi lepădat de mesajul lui. În al patrulea rând, nu pare rațional să credem că asemenea critici ai învierii, precum Saul, Iacov (fratele Domnului) și Toma necredinciosul, ar fi putut fi înșelați fără dovezi puternice pentru a-și învinge scepticismul înflăcărat. În al cincelea rând, trupul lui Cristos ar fi putut fi folosit cu ușurință pentru a dezminți afirmațiile învierii, însă, aparent, nu a fost expus. În al șaselea rând, nu există dovezi pentru a susține că ucenicii au furat trupul. În al șaptelea rând, romanii nu aveau niciun motiv pentru a fura trupul, din moment ce acest lucru ar fi perturbat pacea pe care voiau să o mențină în rândul populației încordate și versatile. În al optulea rând, evreii nu aveau niciun motiv să îi fure trupul, din moment ce aceasta ar fi fost în contradictoriu cu dorința lor de a-L ține pe Isus în mormânt pentru a evita afirmațiile învierii. În ultimul rând, această teorie nu explică aparițiile în trup ale lui Cristos sau afirmațiile martorilor cu privire la înviere.
Orice teorie a învierii trebuie să dea o explicație pentru următoarele 12 adevăruri acceptate (printre savanți) despre eveniment:
- Isus a murit prin răstignire.
- Isus a fost îngropat.
- Ucenicii s-au îndoit și și-au pierdut speranța.
- Mormântul în care a fost îngropat Isus a fost găsit gol câteva zile mai târziu.
- Ucenicii au avut experiențe pe care le-au crezut a fi apariții reale ale Cristosului înviat.
- Ucenicii au fost transformați și dispuși să moară pentru adevăr.
- Mesajul Evangheliei a fost inima predicării în biserica timpurie.
- Evanghelia a fost proclamată în Ierusalim, unde murise Isus.
- Biserica a fost întemeiată de către acești ucenici.
- Ziua închinării a fost duminica, aceeași zi în care s-a declarat că Isus a înviat.
- Scepticul de Iacov (fratele lui Isus) s-a convertit când a fost convins că L-a văzut pe Cristosul înviat.
- Pavel, unul dintre persecutorii bisericii, s-a convertit când a fost convins că L-a văzut pe Cristosul înviat.
Timp de prea multă vreme, mulți au încercat să găsească un răspuns în afara acestor adevăruri cunoscute, în teoria leșinului și a conspirației, însă pe riscul lor.
A fost învierea un eveniment istoric real?
Contrar acestor afirmații sceptice, există câteva motive pentru a crede că învierea lui Cristos este un eveniment istoric. În primul rând, Noul Testament rămâne sursa de informații de cea mai mare încredere în privința învierii, dintre toate cărțile din lumea antică. Deși originalele s-au pierdut în timp, Noul Testament conține cele mai multe manuscrise atestate din istoria înregistrată ale acestora (mai mult de 28.000 de copii în diferite limbi, peste 5.800 dintre acestea fiind scrise în greacă), cele mai timpurii izvoare despre înviere (între 25-150 de ani distanță de la momentul în care au fost scrise), și cele mai exacte copii ale manuscriselor dintre toate cărțile din antichitate (acuratețe a copiilor de 99.9%). Datele timpurii și cantitatea absolută de manuscrise interzic ca mitul, distorsiunea și înfrumusețarea să se amestece în istoria înregistrată în textul Noului Testament.
Cărțile de bază ale Noului Testament au fost scrise până în anul 65 d.H. (cu excepția Evangheliei după Ioan și a Apocalipsei), ceea ce înseamnă că nu a existat timp suficient pentru ca aceste adevăruri de bază despre înviere să fie înlocuite de mituri.
Chiar și istoricul grec Herodot a afirmat că este nevoie de cel puțin 80 de ani pentru ca un mit să evolueze! Savantul în domeniul Orientului Apropiat, P.J. Wiseman, susține că o generație nu este îndeajuns pentru ca un mit să evolueze. Majoritatea Noului Testament a fost scris într-un interval de 25-30 de ani de la moartea și învierea lui Cristos! Martorii erau încă în viață pentru a corecta orice concepție greșită legată de adevărurile de bază ale învierii.
În al doilea rând, Isus s-a arătat martorilor cu cel puțin 12 ocazii diferite, iar Pavel a mărturisit că în jur de 500 de martori L-au văzut pe Cristosul înviat (1 Corinteni 15:1-8). Aceste apariții au avut ca rezultat faptul că martorii L-au văzut, L-au auzit și/sau au atins trupul fizic al lui Isus. Abordarea legală cea mai cunoscută și cea mai practică de a stabili adevărul se bazează pe mărturia a nenumărați martori ai oricărei întâmplări. Chiar și Scriptura spune: „Orice vorbă trebuie să fie susţinută pe baza mărturiei a doi sau trei martori.” (Deuteronom 19:15). Noul Testament conține nouă autori diferiți (dacă altcineva în afară de Pavel a scris cartea Evrei), care au scris 27 de cărți ce întăresc învierea, fie explicit, fie implicit.
În al treilea rând, cea mai bună explicație pentru mormântul gol care a fost păzit și sigilat este că Cristos a înviat!
În al patrulea rând, apostolii au murit pentru Cel credeau ei că este Cristosul înviat.
În al cincelea rând, transformarea a fost dramatică, bruscă, răspândită în viețile și practicile religioase al evreilor devotați care ținuseră Legea Mozaică timp de secole. Cu alte cuvinte, cum e posibil ca evreii religioși pasionați să treacă brusc de la închinarea de sâmbătă la cea de duminică, și de la a se abține de la mâncăruri pângărite la a mânca carne de porc împreună cu cei dintre neamuri? Ce ar putea transforma un grup de ucenici speriați și dezamăgiți, care erau devastați la răstignire și se ascundeau din cauza fricii de moarte, care contemplau să fugă repede și/sau să-și abandoneze chemarea și să se întoarcă la activitățile lor de la început, în mișcarea misionară cea mai prolifică dintotdeauna? Învierea ar avea puterea să facă exact acest lucru și să asigure dovada supremă că Isus este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu (Romani 1:4).
În al șaselea rând, sceptici și avocați bine cunoscuți au găsit mărturiile despre Cristos ale martorilor oculari ca fiind convingătoare și de încredere. Printre aceștia se numără: Simon Greenleaf, răposatul profesor de la Drept de la Universitatea Harvard, autor al lucrării A Treatise on the Law of Evidences (1853), care se remarcă prin The Testimony of the Evangelists; Thomas Sherlock (The Trial of the Witnesses of the Resurrection); Frank Morrison (Who Moved the Stone?); John W. Montgomery (Christianity and History); Irwin Linton (A Lawyer Examines the Bible); scepticul și jurnalistul de investigație, Lee Strobel (The Case for Christ) și David Limbaugh (Jesus on Trial: A Lawyer Affirms the Truth of the Gospel). În plus, istoricii moderni respectați din domeniul istoriei antice, precum A.N. Sherwin-White (Roman Society and Roman Law in the NT) și Colin J: Hemer (The Book of Acts in the Setting of Hellenistic History) au confirmat fiabilitatea istorică a Noului Testament.
În cele din urmă, existența aspectelor contraproductive ale relatărilor din Evanghelie despre moartea și învierea lui Cristos demonstrează chiar mai mult caracterul istoric de încredere. Mai bine spus, simpla prezență a afirmațiilor care nu Îl prezintă pe Cristos sau pe urmașii Lui într-o lumină pozitivă arată cât de adevărate sunt. De exemplu, Evangheliile demonstrează procesul umilitor al lui Cristos, moartea rușinoasă la mâna celor care L-au persecutat. Cristos a părut fără putere cu scopul de a produce schimbare, fără putere să Își ducă propria cruce, în timp ce ucenicii se ascundeau de frică, părând niște lași. Aceia care erau cei mai apropiați de Isus L-au trădat și s-au lepădat de El; ucenicii erau înceți la inimă; nu au crezut. După ce a înviat dintre cei morți, Isus li s-a arătat femeilor, care aveau poziție și credibilitate mică în fața culturii și a legii lor. Potrivit istoricilor, aceste aspecte cruciale arată că autorii Noului Testament erau mai interesați să prezinte istoria în mod exact decât să își înșele cititorii zugrăvind un portret fără pată al lui Cristos și al ucenicilor Lui.
Am văzut că avem motive întemeiate să credem în învierea lui Cristos ca fiind un eveniment istoric.
Încercările de a respinge învierea eșuează să țină cont de toate informațiile și lasă în urmă defecte ireconciliabile în privința argumentelor propuse.
Ne rămâne să mai discutăm despre natura și semnificația trupului înviat al lui Cristos. A fost un trup spiritual sau de natură fizică? A fost același trup care fusese și în mormânt? Ce fel de schimbări au avut loc în trupul Lui înviat? Mai are Cristos și astăzi trupul Lui fizic?