S-a spus că „învierea lui Cristos este fundamentul pe care se sprijină clădirea Creștinismului. Dacă aceasta este îndepărtată, Creștinismul se prăbușește”. Într-adevăr, Pavel ne-a avertizat cu privire la implicațiile negative existente dacă Cristos nu a înviat din morți, și anume: noi suntem încă în păcatele noastre, credința noastră este zadarnică, cei care au murit sunt pierduți pentru totdeauna, iar noi suntem cei mai de plâns dintre oameni (1 Corinteni 15:16-19). Nu se poate nega faptul că învierea este inima credinței creștine și că, aproape douăzeci de predici din cartea Faptele Apostolilor prezintă învierea lui Cristos ca mesaj central. În ciuda importanței învierii, care este inima mesajului proclamat de Evanghelie (Romani 10:9-10), unii au interpretat greșit acest eveniment crucial ca fiind o halucinație sau ca o moarte și o înviere, dintre multe altele, a zeităților din culturile Orientului Apropiat.
Să fie învierea o halucinație?
Halucinațiile caracterizează stare psihologică de a vedea lucruri ce par reale, dar care în realitate nu există. Unii au susținut că tristețea profundă și gândirea pozitivă a ucenicilor cu privire la Mântuitorul lor răstignit au declanșat aceste episoade halucinante, cunoscute ca „apariții”. Cu siguranță, există cazuri halucinatorii printre câteva dintre religiile lumii, dar de obicei, acestea ori sunt induse de droguri, ori de alte tehnici concepute pentru a induce o stare de conștiință modificată. Totuși, există câteva motive pentru a respinge teoria halucinației.
În primul rând, nu există nicio dovadă că au fost folosite droguri sau alte tehnici pentru a produce stări de conştiinţă modificată printre ucenicii lui Cristos, care ar fi fost complet străine în iudaism şi creştinism. În al doilea rând, halucinaţiile sunt experimentate, de obicei, de indivizi, nu de grupuri întregi. Pavel a menționat că cel puțin 500 de martori L-au văzut pe Cristosul înviat (1 Corinteni 15:6). În al treilea rând, halucinațiile durează doar o scurtă perioadă de timp (secunde sau minute), nu patruzeci de zile în care vezi apariții fizice (Fapte 1:3). Dacă a fost o halucinație, a fost cea mai lungă din istorie, și a durat mai mult decât oricare alt caz halucinatoriu! În al patrulea rând, ucenicii nu se așteptau ca Isus să învie din morți, deci nu puteau exprima gândire pozitivă care să ducă la halucinații ale aparițiilor Lui de după înviere. De fapt, în câteva dintre aparițiile lui Cristos de după înviere, El nu a fost recunoscut imediat, ceea ce elimină orice „proiecție a psihicului” cu privire la aparițiile Lui. În ultimul rând, ucenicii deprimați după moartea lui Cristos erau sceptici la început în a crede raportul adus de femei după înviere, ceea ce sugerează că nu aveau o gândire pozitivă.
Să fie învierea o legendă?
Unii au încercat să asocieze învierea cu o legendă sau o povestire mitică, deloc neobișnuită în culturile Orientului Antic. Potrivit unora, povestea învierii lui Cristos este similară mitului lui Osiris din mitologia egipteană sau poveștilor din Mesopotamia despre zeitățile moarte și înviate ale fertilității (de exemplu, zeitatea Tamuz). Totuși, aceste argumente au primit o critică solidă.
În primul rând, poveștile similare au doar asemănări superficiale. De exemplu, niciuna dintre aceste zeități înviate nu a înviat și nu a mers pe pământ în trupul în care au murit și au fost îngropate, și nici nu există martori care să confirme o înviere în trup ca cea a lui Cristos. În al doilea rând, sprijinul textual pentru astfel de „învieri” legendare ori este insuficient, ori lipsește cu desăvârșire, fiind nevoie de exagerare ca să semene câtuși de puțin cu relatarea biblică a învierii și a vieții de după moarte. În cazul lui Tamuz-Adonis, textele timpurii nu conțin nicio urmă a vreunei relatări a învierii; ele apar cam 150-300 de ani după Cristos. Asta i-a făcut pe unii să creadă că povestea lui Tamuz a fost înfluențată, de fapt, de învierea lui Cristos, și a fost reinterpretată în lumina succesului pe care l-a avut Creștinismului timpuriu datorită predicării despre înviere! În al treilea rând, alții (ca Roland de Vaux și Edwin Yamauchi) au indicat faptul că „învierea” aparentă a zeității egiptene Osiris nu a fost deloc o înviere iudeo-creștină. Mai degrabă, lui Osiris i-a fost permis să trăiască viața de apoi printre cei morți, cât mai asemănătoare cu o existență pământească. Cu alte cuvinte, Osiris nu a revenit la viață în trupul lui pământesc pentru a trăi încă o dată pe pământ, ci doar i-a fost permis să stăpânească peste cei morți într-o viață de apoi asemănătoare cu cea pământească. În al patrulea rând, aceia care văd asemănări între multe dintre religiile misterioase timpurii, precum Mithra din mitologia persană, cunoscută printre soldații romani, și „tauroboliu” ignoră datele târzii din surse sau închid ochii provenienței textuale. Noțiunile de „renaștere”, jertfă de sânge și viață veșnică au apărut între secolele II-IV d.H, fiind influențate cel mai probabil de Creștinism (vezi Ronald Nash, The Gospel and the Greeks). În ultimul rând, aceste mituri și mistere nu își au originea în nicio persoană istorică din timp și spațiu sau eveniment istoric fundamental. Spre deosebire de acestea, Creștinismul depinde de Cristosul istoric și de învierea Lui în trup dintre cei morți.
Să fie învierea în trup străină culturilor antice?
Pe măsură ce studiezi modul în care culturile antice priveau viața de apoi, ești șocat imediat de unicitatea noțiunii iudeo-creștine a lumii de dincolo. Egiptenii păreau a fi cât de cât optimiști cu privire la viața de apoi, dar ei nu au inclus învierea în trup ca opțiune; în mare parte, noțiunile egiptene despre viața de apoi se învârteau în jurul sferei morților și erau, oarecum, neclare. Pentru egipteanul din Antichitate, sfârșitul și speranța vieții de apoi se afla în necesitatea unui trup mumificat. În ce-i privește pe mesopotamieni, potrivit lui Yamauchi, perspectiva lor asupra vieții de apoi era pesimistă și sumbră. Orice idee despre o înviere a morților era o amenințare și un blestem ce trebuia evitat. Majoritatea grecilor, în ciuda convingerii lui Platon în imortalitatea sufletului (studentul lui, Aristotel, a respins imortalitatea), erau sceptici în privința vieții de apoi, deși câteva idei circulau în rândul poeților și mai târziu, a filozofilor. Opinia răspândită în rândul grecilor privind trupul era negativă. Atitudinea grecilor despre înviere poate fi remarcată în Fapte 17:18,32, când Pavel se afla în Atena. Apostolul Pavel vorbea despre înviere, ceva cu totul nou la greci. În cele din urmă, acestuia i s-a răspuns cu scepticism și batjocură. Pentru greci, trupul era o piedică în calea progresului și a vieții minții, astfel că orice noțiune legată de învierea în trup era luată în derâdere pe loc.
Credința iudeo-creștină unică a învierii în trup
Pus în opoziție cu fundalul întunecat și pesimistic al noțiunilor grecești și al celor din Orientul Antic cu privire la viața de apoi, conceptul iudeo-creștin al învierii în trup a reprezentat o contribuție unică (Daniel 12:2) la perspectivele Orientului Antic. Probabil că israeliții de la început au înțeles conceptul învierii încet, în timp, și cu siguranță, au realizat cu greu că Mesia avea să învie. Însă Noul Testament a schimbat totul la sfârșitul primul secol d.H, articulând clar natura învierii lui Cristos în lumina pasajelor din Vechiul Testament și a învățăturilor Lui înregistrate în Evanghelii. Învierea lui Cristos avea să schimbe pentru totdeauna peisajul religios și să încadreze discuția despre viața de apoi în termeni care includ acum trupul fizic.
Ne mai rămâne să vedem în partea a doua a seriei dacă învierea lui Cristos a avut loc într-adevăr, și să vorbim despre natura trupului înviat în slavă a lui Cristos.